Noi suntem

Cristina si Madalina

Cristina Flueraru,  Constanţa
Totul a inceput cand avem vârsta de 15 ani, intr-o seară când am iesit in oras cu prietenii mei. Atunci am avut prima criză, o durere imensa in zona abdomenului, incât m-a facut sa ingenunchiez si să nu mai pot merge. Iniţial am crezut că este vorba de o durere in urma a ceea ce mâncasem. Au urmat câteva zile in care m-am simtit bine, apoi durerile au reapărut. Erau din ce in ce mai intense si mai dureroase, atunci au inceput si scaunele cu sânge, la inceput erau maxim 2 – 3 pe zi. Am hotărât apoi sa mergem la urgent, dar mi s-a dat un diagnostic greşit, care bineînţeles nu a ameliorat nimic. Trecuse cam o luna de la prima durere si am ajuns să mă internez. Acum ajunsesem cu scaune sangeroase la 7-8 pe zi. Am fost la mai multi medici in Constanta si unul din medici au spus ca am apedincită si ca trebuie sa fiu oferata de urgenta. In acea noapte am fost operata, dar medicul care m-a operat le-,a spus parintilor mei ca nu a fost apendicita, dar el vazuse o inflamatie a colonului. In acea perioadă am tot stat prin spitale dar starea me de sanatate se inrautatise, la scoala nu mai mergeam si slabisem foarte mult incat abia puteam merge. Dupa o lună de spitalizare in Constanţa si fara nici o îmbunătaţire a starii mele se sanatate, si fara nici un diagnostic (eram un copil problema pentru medici, cu o boala necunoscută), părinţii mei au decis sa plecam la Bucureşti. Am ajuns noaptea in Bucureşti. ni s-a facut internarea, iar a doua zi am fost examinată de doamna doctor Constantinescu.

Până la sfârşitul zilei ne-a spus ca in proportie de 95% sufar de boala Crohn. Era ceva cu totul si cu totul nou pentru mine, nu mai auzisem in viaţa mea de aceasta boală. Au urmat si aici multe investigatii, analize, si tot felul de tratamente care nu prea aveau foarte mare succes. Am căzut intr-o depresie, eram foarte trista, nu mai puteam sa ma deplasez deloc, am stat in jur de vreo 3-4 săptămâni la pat, mi se atrofiasera muşchii, mă dureau si oasele, efectiv nu ma mai recunoşteam si nu imi venea sa cred ca eu sunt persoana bolnava din acel pat. Am ajuns de la 47 de kg la 35 kg, in mai putin de o lună. După o perioada de spitalizare am avut un şoc mare cand am aflat ca unul din copiii internaţi, care suferea de aceaşi boală, boala Crohn, decedase. Am suferit un şoc. Atunci eram convinsă ca acelaşi sfârsit il voi avea si eu, la felul cum arătam, si cum ma simţeam. Nu puteam să imi revin. Am urmat câteva şedinte la un medic psiholog, care ma mai linistit si mi.a adus un pic de otimism in acele momente. Un alt şoc suferit este acela când am aflat ca am fost infectata cu virusul hepatic B. Din cauza transfuziilor de sânge, pe care le făceam zilnic din cauza pierderilor de sânge din scaune (scaune care au ajuns pe la 16 – 18 scaune pe zi) Acum au urmat alte analize si mi s-au administrat alte tratamente, pe lânga cele care le făcem pentru Crohn. Acum trebuia să mă tratez pentru 2 boli. Din cauza că nici un tratament administrat la momentul  respectiv, nu dădea nici un rezultat foarte mare, doamna doctor a intrebat-o pe mama dacă este de acord să semneze pentru administrarea unui tratamen care nu mai fusese adminstrat la copii, si de aceea aveau nevoie de semnătura ei. In sfârşit un tratament care a fost eficient si care a redus sângerarile, bineînţeles pe lânga tratamentul medicamentos care îl luam in fiecare zi (pastilele). Dupa 6 luni de spitalizare, a venit timpul sa mergem acasă…

Am reluat şcoala, chiar daca am pierdut un semestru, am fost acceptată in continuare fără să întrerup anul scolar. Din păcate in acea perioada din cauza tratamentelor, eram umflată, părul imi cazuse (nu de tot, dar se rărise foarte mult si a trebui să il tund foarte foarte scurt), iar oamenii erau rautăcioşi si mă priveau intr-un fel anume. În tot timpul acela am stat izolată, nu ieşeam din casa decât la şcoala si înapoi, si atunci mă ducea si mă aducea mama. Evitam contactul cu oamenii străini, chiar si cu unii cunoscuţi. Nu vroiam sa mă priveasca ca milă. Am avut parte de oameni care, din cauza problemelor mele, s-au îndepartat si de oameni cu care, din contră, aceste probleme ale mele au facut să ne apropiem mult mai mult. Timp de un an şi jumătate am şinut un regim alimentar strict, controale la Bucureşti foarte dese..

In 2 ani de la diagnostic, imi revenisem complet, chiar si fizic, dar a urmat o noua recădere a bolii, atunci cand am terminat clasa a XII-a, când am dat examenul de bacalaureat. Din cauza emoţiilor, am ajuns din nou la spital, de data aceasta am stat internata o luna. Nu a mai fost atat de greu ca la inceput. Am continuat tratamentul ( si in prezent mă tin de tratament). Am dat admiterea la facultate si am intrat. In anul 3 de facultate m-am căsătorit cu soţul meu, pe care l-am cunoscut la mai putin de un an dupa ce m-am imbolnavit. Este un om minunat, care in ciuda problemelor mele de sănătate si a fizicului de atunci, a fost alături de mine şi m-a văzut si in momente bune, dar si in momente pline de crize din cauza durerilor. Dupa doi ani de la căsătorie, am făcut si un copil, care este sănătos si plin de viaţă.  In prezent am 27 de ani si pot spune ca sunt o persoana fericită si implinită şi mă gândesc că, dacă nu ar fi fost sa se intample aşa, poate ca nu aveam aceasta familie minunată si prietenii care mi-au fost alături indiferent de situaţie.

Madalina

Mădălina Bombărăscu,  Craiova
După dupa doi ani de la diagnosticare, nu mai văd in colita ulcerativă un impediment. A fost, într-adevar, o experienţă dificilă ce mi s-a întâmplat înainte de inceperea primului an de facultate, o perioadă derutantă şi dureroasă in care mă simţeam oarecum nedreptăţită şi neputincioasă. În scurt timp am invăţat să accept ceea ce mi-a fost dat să trăiesc, am realizat că poate fi privită ca o oportunitate de a vedea lucrurile altfel, de a-mi stabili priorităţile. Au trecut doi ani si jumătate de când, din cauza colitei ulcerative, am înghetat primul an de studii si a trebuit sa mă adaptez la un alt stil de viaţă, unul cu multe restricţii. Acum sunt in remisie, mă simt ca o persoană perfect sănătoasă, capabilă de a termina facultatea şi de a avea o viaţă normală.

Diana

Diana Borboly
Boala inflamatorie intestinală a apărut în viaţa mea treptat. A început cu un stadiu uşor şi, cu timpul, a devenit tot mai severă. Dupa 4 ani de bâjbâieli, mi s-a pus diagnosticul de Boala Crohn.

La inceput nu ştiam nimic despre aceasta boală, însă am început să citesc şi să mă informez. Nu mi-a fost uşor deloc. Petreceam foarte mult timp prin spitale, la scoală nu mai puteam merge…veneau în fiecare weekend colegele de clasă şi îmi aduceau lecţiile şi temele. Am avut însă noroc cu profesori înţelegători şi buni. De asemenea, familia mi-a fost alături mereu, m-a ajutat şi m-a sprijinit. Fără ea, nu ştiu ce m-as fi făcut. Am avut momente de deznădejde, de durere imensă; au fost momente când simţeam că nu mai am putere să lupt şi imi doream să mor.

Dumnezeu mi-a dat în schimb putere şi încetul cu încetul, am trecut peste aceste momente grele. Când simţi ca nu mai ai nici o portiţă de ieşire, nu iţi mai rămane decât să te rogi.

Boala Crohn nu este o boala uşoară. Chiar deloc. Dacă nu ai grijă, poti cădea în abisul depresiei. De aceea este extrem de important să adopti o atitudine pozitivă şi încrezătoare că totul va fi bine. Altfel nu reuşeşti.